Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta

... Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească - roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut... Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: "Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?... Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă..." "Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată..."

Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt. Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui... "Cine oare să fi făcut această tragică glumă? - îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut..." "Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?", mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.

Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. "Mă voi interesa, domnule doctor", îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. "Este chiar acolea, domnule general", îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.

- Cum îl cheamă?

- Don sergent Iordan.

- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul... acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii...

Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor - ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă... De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur... Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar... le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: "Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi..." Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:

- Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat - era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă... L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: "Peste tot, domnule general". Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: "Bine, bine... văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?..." Şi iarăşi cîntecul lui: "Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru... pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace... şi nu mă las nici mort!..."

- Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?

Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie:

- E lucru mare, domnule general... Dar... am auzitără că mai e şi o Vienă!...

Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: "faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare".

General Marcel Olteanu

România intre neorevizionismul maghiar si imperialismul sovietic

Natiunea este o "comunitate umana, cel mai adesea instalata pe acelasi teritoriu, si care poseda o unitate istorica, lingvistica, religioasa, economica, mai mult sau mai putin puternica". Am citat definitia natiunii numai dupa "Larousse", caci celelalte mari eniciclopedii mondiale o reiau in esenta, si am tradus-o cuvant cu cuvant pentru a marca precizia ei.
Prima conditie pentru circumscrierea unei natiuni si prima trasatura a ei este unitatea istorica. In timpurile moderne, din conceptul de unitate istorica s'a desvoltat conceptul de legitimitate istorica, acesta semnificand totalitatea drepturilor pe care le are o natiune in teritoriul in care traieste, inclusiv dreptul de a stapani teritoriul respectiv.

In jurisdictia internationala, legitimitatea istorica a constituit, in multe situatii, factor favorizant in atribuirea unui teritoriu, de catre un for juridic international, unui anumit stat in raport cu alt stat, asa cum a fost cazul Transilvaniei, atribuita Romaniei, in 1920, prin Tratatul de Pace de la Trianon, si in 1947, prin tratatul de Pace de la Paris.

Din pacate, de conceptul de legitimitate istorica s'a profitat si se mai profita inca pentru legitimizarea unei agresiuni teritoriale, indiferent de forma pe care o imbraca aceasta agresiune: direct armata, dictat, arbitraj, etc. Intai se arata sau se incearca sa se arate opiniei publice si, mai ales, conducatorilor de state atotputernice drepturile pretins istorice ale unui stat asupra unui teritoriu apartinand altui stat si, apoi, indiferent daca sunt legale sau nu, indiferent daca exista un consens sau nu, cu bunavointa ori ajutorul unui atotputernic, se trece direct la agresiune, la ocuparea lui.

In Ungaria, in perioada interbelica, impotriva Tratatului de la Trianon, care statua obiectiv pozitia Transilvaniei, a luat nastere un curent revizionist-nationalist-sovin. Momentul culminant al acestui curent revizionist l-au constituit concentrarea armatei ungare, in 1939, la granita cu Romania, tiparirea volumului "Transilvania" de catre Societatea ungara de stiinte, in August 1940, si redactat de un colectiv de autori printre care si primul ministru ungar din acele vremuri, Teleki Pal, si "arbitrajul" de la Viena, din 30 August 1940, facut de prietenii Ungariei, atotputernicii lumii de atunci, Hitler si Mussolini, respectivii si "infaptuirile" lor sfarsind dupa cum se cunoaste. Incercare, dupa tot tipicul, de legitimiare a agresiunii.

In perioada postbelica, in Ungaria comunista a aparut, impotriva Romaniei, intai mai palid, iar in ultima vreme foarte accentuat, un curent neorevizionist. Politica neorevizionista ungara a fost oficializata prin aparitia, in partea a doua a anului trecut, in Editura Academiei de Stiinte a R.P. Ungare, a lucrarii "Istoria Transilvaniei" (Erdely Tortenet). Scrierea, pe parcursul a 2.000 de pagini, incearca sa invedereze pretinsele drepturi istorice ale Ungariei asupra Transilvaniei. Ca "metode" de cercetare sunt folosite dezinformarea, denaturarea adevarului istoric, falsul istoric, denigrarea poporului roman.

Nu vom insista asupra vaditei falsificari a realitatii istorice si a ignorantei autorilor privind stiinta istoriei, nu vom raspunde cu argumente stiintifice unor descalificati profesional, au facut-o altii de-a lungul multor decenii, inutil insa, caci unui semianalfabet degeaba ise da spre lectura opera lui Kant, de pilda. Oricum nu o va pricepe niciodata. Ne vom opri doar asupra conjuncturii politice din care a rezultat aceasta teorie neorevizionista si alte asemanatoare, la fel de pernicioase integritatii teritoriale a Romaniei.

Agravant si agresiv este faptul ca tiparitura respectiva a fost facuta sub coordonarea directa a ministrului culturii a R.P. Ungara, Köpeczi Bela, ceea ce îi confera un caracter oficial. Totodata, printre autorii de azi se remarca Makkai Laszlo, fascist notoriu, autor si la "Transilvania" din 1940 scrisa pentru Hitler si Mussolini. (In paranteza fie spus, "pregatirea psihologica" a actualei pozitii neorevizioniste a guvernului ungar a fost facuta de asa-zisa emigratie istorica ungara, ceea ce ne intareste banuiala ca persoanele respective din afara granitelor statului ungar sunt in stransa legatura cu guvernul comunist baudapestan).

Conform modului de desfasurare a agresiunii teritoriale, ar urma acum ca Ungaria sa se pregateasca militar si sa gaseasca audienta spre un nou "arbitraj", facut tot de un atotputernic al vremii. Greu nu-i este, pentru ca armata rosie stationeaza in Ungaria (Unguria nemaifiind acum pasalâc otoman, ci sovietic) si pentru ca insusi "fratele" mai mare, Uniunea Sovietica, vadeste pretentii teritoriale asupra Romaniei.

Dupa cum se stie, Basarabia, stravechi pamant romanesc, partea Moldovei dintre Prut si Nistru, smulsa Romaniei prin rapt teritorial de Imperiul tarist si de continuatorul sau, Imperiul sovietic, apartine in prezent U.R.S.S. Intrucat in Moldova romaneasca, dela Carpati pana la Nistru, nu exista decat extrem de putina populatie slava, guvernantii muscali nu au putut desvolta argumentul apartenentei Moldovei lui Stefan cel Mare la Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice pe baza etnicitatii slave. Dar tot dupa cum se cunoaste, o solutie de legitimizare a unei eventuale agresiuni teritoriale pe seama Romaniei au gandit totusi: au elaborat teroria "poporului moldovenesc", ca deosebit de poporul roman.

Pare o stupiditate nemarginita, dar in R.S.S. Moldoveneasca pana si copiii învatã la scoala ca Eminescu, Sadoveanu, Enescu au scris in limba moldoveneasca sau au compus muzica moldoveneasca, faurind o cultura moldoveneasca, nicidecum romaneasca. Se mai invata ca Moldova are o istorie proprie, deosebita de istoria Romaniei. Minutios si cu rabdare, Imperiul sovietic incearca sa formaeze in constiinta popoarelor de sub cisma sa si a lumii politice contemporane ca Moldova intreaga, dintre Carpati si Nistru, constituie o entitate etnica, politica, istorica de sine statatoare. Exact la fel concluzioneaza si neorevizionistii unguri: "Transilvania este o entitate etnica si culturala deosebita in Europa centrala si rasariteana".

Oare intre cele doua "Academii", sovieteca si ungara, sa nu existe nici o legatura? Oare horthistul Makkai si sovieticul Lazarev sa nu fi facut schimb de idei? Oare intre guvernele sovietic si ungar sa nu fie o intelegere prealabila?

Faptele ne arata, indubitabil, ca ne aflam in fata unei actiuni sovieto-ungare conjugate pe seama integritatii teritoriale a Romaniei, ideea care rezulta din cele doua teorii fiind aceeasi: daca Transilvania este o entitate proprie, de ce acest leagan al poporului roman sa mai faca parte din Romania, iar daca intre Carpati si Nistru traieste poporul moldovenesc, de ce sa nu traiasca in totalitate intr'un stat al sau, in R.S.S. Moldoveneasca, de exemplu?

Frontierele de azi ale statelor europene, deci si ale Romaniei, chiar ciuntite, sunt garantate de Tratatul de Pace din 1947, de la Paris. Orice modificare de granite ar duce la ruperea echilibrului european, si asa destul de fragil, si ar periclita pacea lumii. De clauzele Tratatului dela Paris privind frontierele in Europa, cel mai mult a profitat Imperiul Sovietic. Daca Uniunea Sovietica si Ungaria doresc o revizuire a tratatului de la Paris, atunci pretentii similare ar putea avea si finlandezii, polonezii, cehii, romanii si germanii. Fara sa mai vorbim de chinezi si joponezi in Asia.

Sau exemplul istoriei a fost uitat? Realizarea "Optiunii zero" inseamna, implicit, intarirea capacitatii de aparare a statelor vest-europene si printre ele sunt si state dezavantajate teritorial de U.R.S.S.

In "Istoria Transilvaniei", asa-zisii istorici unguri prezinta tãranul român încãltat cu opinci. Este poate singurul adevar istoric pe care-l spun. La 1330, la Posada, ostenii tarani romani au fost incaltati cu opinci, cand au zdrobit armata ungara. La 1848, motii lui Avram Iancu tot opinci aveau in picioare. In 1919, pe Parlamentul din Budapesta, soldatii romani au inaltat Tricolorul si opinca. In Decembrie 1944, in "Operatiunea Budapesta", Corpul 7 Armata Român, a inaintat prin lupte grele pe directia Parlamentului, dar in fata obiectivului a fost scos din front de comandamentul sovietic, deoarece s'a aflat ca militarii romani se pregateau sa mai arboreze pe Parlamentul ungar, inca odata, tricolorul si opinca. Este cineva atat de convins ca nu se mai gãsesc opinci?

Alexandru MARCULESCU